Eleganța formei

Probabil cel mai persistent simbol cultural, corpul feminin a fost expresie a divinității, a naturii frumuseții ideale, dar și a păcatului, a cerbiciei, a rebeliunii împotriva dominanței masculine, patriarhale, implementată cu rădăcini adânci în cultura ontologică. Se dezvăluie astfel o dualitate a percepției, și nu cred că am greși dacă am spune că lucrul acesta nu face decât să amplifice misterul, interogările artistice care îl au ca subiect.

Obiect al dorinței, corpului feminin i s-au atribuit standarde și etichete sociale, ierarhizări impuse de societate ori religie, în ciuda complexității lui, a idiosincrasiilor ce definesc unul dintre cele mai fascinante forme ale existenței. Care ar fi motivarea acestei atitudini istorice față de femeie?... Mi-e teamă că răspunsul ar fi o bâjbâială a retoricii penibilă, dacă nu chiar un argument caduc...

Răspunsul la întrebarea ce diferă între un nud artistic față de alt tip de nud este unul extrem de subiectiv, modelat de cultură, convingeri, preconcepții mai mult sau mai puțin insuflate, de modul în care ne raportăm la ceea ce cunoaștem. Dincolo de perspectiva mult prea facilă asociată cu sexualitatea, cu erotismul, am căutat să "dezbrac" nudul de cutume și idei preconcepute, sublimând esența arhetipală a corpului feminin, încercând o portretizare senzorială, mai mult decât ceea ce se vede. Viziunea stoică descrie corpul ca ceva "indiferent" (adiaphora). Nu este nici bun, nici rău în sine, ci contează cum îl folosești și ce vrei să reprezinte. Plecând de la acest preambul, am început să traduc emoțional-vizual ceea ce mi se înfățișa, desprins de tendința (întrucâtva firească) de a realiza o construcție a privirii masculine. În jocul de lumini și umbre, curbele capătă ritm, volumul prinde contur, sintaxa imaginii devine una senzitivă. Noima care guvernează fiecare fotografie are un substrat emoțional, corpul fiind limbajul unei stări, al unui afect, transpus ideatic în granule de argint. Ritmul lent al fotografiei argentice inspiră la răbdare, la contemplare, și presupune un efort suplimentar pentru a înțelege ce se află dincolo de efectul de suprafață.

Astfel, corpul capătă valențe estetice suplimentare, uneori intenționat, alteori cu serendipitate, unele cadre reușite fiind surprinse în acea fracțiune de secundă, inexplicabil și fără metodă, doar prin ceea ce a oferit subiectul. Ceea ce rămâne evident însă este esența frumuseții, eleganța formei într-un cadru dat.