Elogiu lui Brâncuși

Am înțeles arta lui Constantin Brâncuși prin două fenomene: fie, plecând de la un fundal alb, se conturează umbre care dau forma primordială, fie dintr-un fundal întunecat, țâșnesc arcuri de lumină, confirmând esențialul arhetipal. Această ambivalență, care poate fi tradusă și prin metoda fotografică, a înlesnit înțelegerea jocului între umbră și lumină, contur și formă. Impresionat în copilărie de mediul artistic de acasă, și de albumele de artă pe care ai mei le adunau, asiduu, în bibliotecă, iată că amintirile s-au cristalizat în exercițiul fotografic coerent de mai târziu, în care, mai mult sau mai puțin conștient, au rezonat și ecouri brâncușiene.

Căutările din fotografii sunt o traducere vizuală a relației intenționale, o explicare a experienței conștiente a ceea ce este fotografiat. Avantajez deliberat caracterul sugestiv în defavoarea celui descriptiv. Mai mult decât ceea ce este, mă intrigă ceea ce ar putea fi, întrebarea mi se pare mai importantă decât răspunsul.

Nu știu cât de influențat am fost de fotografii, dar știu că tușe ale sculpturii brâncușiene trădează pastișe mai mult sau mai puțin intenționate.

Coloana infinitului, Pasărea în văzduh, Domnișoara X și Cumințenia pământului, Domnișoara Pogany, Cocoșul ori Muza adormită, asta doar cât să amintesc câteva dintre lucrări cu a căror vibrație am rezonat și care au constituit scheletul unei sintaxe vizuale pe care am "sculptat lumina" cu dalta propriului suflet.