Estetica formei

Fotografia pare să fie o armă prin care, înghețând timpul în amintiri, tindem să luptăm împotriva lui. Dar dacă, de fapt, am încerca să lucrăm cu el, poate chiar să-l și controlăm? Dacă fotografia ar putea transforma un lucru banal, contingent, în ceva relevant o dată cu trecerea timpului? O clipă specifică, nerepetitivă, fluidă, ca o picătură în levitație, cuprinsă de gestul intenționat, subiectiv al fotografului...

Avantajez deliberat caracterul sugestiv în defavoarea celui descriptiv. Mai mult decât ceea ce este, mă intrigă ceea ce ar putea fi, întrucât întrebarea mi se pare mai importantă decât răspunsul. Căutările din fotografii sunt o traducere vizuală a relației intenționale, o recunoastere a experienței conștiente cu ceea ce este fotografiat. Iar momentul este un act coerent, concret și concis.

Estetica formei este un exercițiu senzorial și social, declanșat prin o vulnerabilizare a simțurilor și decuparea unei realități încadrată astut între patru margini, pentru a fi împărtășită cu ceilalți. “Eu am văzut asta!” Iar ceea ce e cuprins trebuie să creeze o conexiune cu cel ce privește și să rămână relevant cu trecerea timpului.

Provocarea constă în dezvoltarea unui factor de protecție, un decantor al realității. Trăim într-o lume în care atenția este în derivă, plictisită, suprastimulată de lucruri cu valoare îndoielnică, într-o cacofonie de notificări, ce conduc spre o oboseală cognitivă cronică. Efortul este să încercăm atenuarea zgomotului, limpezirea vizibilului și să înțelegem întrucâtva imanența a ceea ce se vede, către o relevare a unui posibil sens. Câștigul ar fi reciproc, fotograf și privitor.

Pentru că, pentru o clipă, am controla curgerea timpului